Referitor la istoricul tenisului, istoricii au mai multe variante, dar cea mai auzită este aceea potrivit căreia tenisul provine de la jocul “Jeu de paume”, practicat în Franţa în secolul al XII-lea sub domnia lui Filip al IV-lea. Se cunosc două variante ale acestui joc:
- “longue paume”, joc al oamenilor din popor;
- “courte paume”, jocul nobililor.
La început mingea a fost lovită cu palma şi apoi cu o mănuşă (pentru a proteja mâna). În această perioadă se aduc îmbunătăţiri în ceea ce priveşte materialele de joc. Apare paleta din lemn, cu mâner scurt şi cu mare suprafaţă de lovire, care mai târziu este transformată într-un fel de rachetă pătrată, apoi ovală, cu ramă şi cu mânerul lung. Racordajul era realizat din şnur de piele, iar mingile, umplute cu postav, erau îmbrăcate în stofă sau în piele.
În secolul al XV-lea acest joc apare în Anglia pentru prima oară sub denumirea de tenis. Noua denumire se pare că se datorează unei neînţelegeri din partea englezilor a cuvântului francez “tenez”, folosit în momentul angajării mingii. Englezii încep practicarea tenisului în aer liber, denumindu-l “Field-tennis”, sport premergător tenisului din zilele noastre.
La jumătatea secolului al XIX-lea apare mingea de cauciuc, iar interesul pentru acest joc creşte simţitor. Începând cu anul 1830 apar şi încercările de a stabili un regulament de joc. Prima regulă s-a referit la delimitarea terenului de joc. În 1874 apare şi primul regulament privind desfăşurarea jocului şi dimensiunile terenului, autor fiind maiorul englez Walter Clopton Wingfield.
Jucătorul servea dintr-un punct fix pentru ambele părţi ale terenului advers. Un set era câştigat la acumularea a 15 puncte. Acestea erau câştigate numai de cel care servea, iar serviciul se schimba la prima greşeală a acestuia. Se juca atât simplu, cât şi dublu. Acest tenis în aer liber s-a numit “Sphairistike”. Această denumire nu a avut viaţă lungă, a fost prescurtat în “Sticky”, pentru ca apoi să dispară complet, făcând loc vechiului “tenis”. De data aceasta cuvântul “tenis” este precedat obligatoriu de cuvântul “lawn” (pajişte, câmp), precizând că este vorba de noul sport, în aer liber. Învestitura oficială fusese dată tenisului, iar el avea să devină dintr-un simplu joc de agrement, un sport adevărat.
Ulterior, au loc mai multe schimbări de regulament, care fac ca tenisul de atunci sâ se apropie din ce în ce mai mult de tenisul din zilele noastre. Astfel, după toate aceste schimbări se desfăşoară, la data de 9 iunie 1877, primul Campionat de la Wimbledon. Întrecerea a fost limitată la o singură probă, simplu masculin, şi avea să dureze până în 12 iunie. Finala a fost programată pentru 16 iunie, iar câştigător a fost Spencer W. Gore, dintr-un total de 22 de participanţi, câţi au fost la start.
În anul 1900, se înfiinţează o nouă competiţie denumită “Cupa Davis”, cel mai important eveniment internaţional ce se desfăşoară pe echipe. În prima finală a Cupei Davis, Statele Unite au învins Anglia la Boston, câştigând primul trofeu.
Pentru a confirma atracţia şi interesul de care tenisul se bucură în lumea întreagă, în martie 1913 se înfiinţează Federaţia Internaţională de Lawn Tenis (FILT), la care dintre cei 12 fondatori, majoritatea o deţineau europenii. În prezent sunt afiliate peste 130 de federaţii naţionale.
Continua dezvoltare a tenisului competiţional individual şi pe echipe a generat perfecţionarea tehnicii şi tacticii de joc cât şi a metodicii de pregătire, la care se adaugă materiale şi suprafeţele de joc, mereu mai diversificate şi perfecţionate.
În România, tenisul, şi-a făcut o apariţie foarte timidă, boicotat fiind de oinarii pasionaţi. La început era practicat în ţara noastră de către studenţii români reveniţi de la studiile efectuate în străinătate şi de cetăţenii străini, veniţi pe linie diplomatică sau comercială. Sursele documentare situează apariţia acestui joc la noi între 1898 – 1899. Deci, în urmă cu un secol. Oraşele ce l-au găzduit au fost Bucureşti şi Galaţi, oraşe ce îşi revendică fiecare întâietatea în domeniu. Se pare că trebuie optat pentru Galaţi, considerând că prima grupare de tenis din România a fost Galatz Tennis Club. Concomitent cu clubul gălăţean, sau foarte puţin mai târziu ia fiinţă în Capitală gruparea Tennis Raqueta. Ambele cluburi aveau membri aparţinând, în majoritate, cercurilor de cetăţeni străini, diplomaţi şi funcţionari.
În anul 1906, ia fiinţă “Doherty Club” în apropierea Palatului Poştelor. Gruparea s-a numit Doherty, după numele celor doi fraţi englezi celebri în acele timpuri.
În 1907, la Bucureşti ia fiinţă un al doilea nucleu, denumit “Tenis Sport Club”, cu sediul în Parcul Primăriei, lângă Universitate.
Anul 1908 are două momente semnificative:
- se organizează prima ediţie a Campionatului Naţional masculin de tenis (Mircea Iconomu – primul campion român de tenis);
- se organizează prima ediţie a Campionatului Naţional feminin de Tenis (Jana Alexandrescu – prima campioană română de tenis).
În anul 1912, un eveniment important de ordin organizatoric este marcat de înfiinţarea “Federaţiei Societăţilor Sportive din România”, iar în cadru acestui organism este creată “Comisiunea pentru Lawn Tenis” organism care va conduce activitatea de tenis din ţara noastră.
În anul 1922 se organizează, în România, primele campionate internaţionale, cu participarea unor valoroşi jucători străini.
La data de 12 martie 1929, ia fiinţă “Federaţia Societăţilor Române de Tenis” care se afiliază Federaţiei Internaţionale de Tenis.
În anul 1938, Federația Română de Tenis număra aproximativ 5000 de membrii.
În 1959, se remarcă Ion Ţiriac, iar în 1966 apare pentru prima dată pe lista laureaţilor campionatului (în proba de dublu mixt) Ilie Năstase.
Tenisul feminin s-a dezvoltat permanent, având ca protagoniste de vârf jucătoarele Virginia Ruzici, Florenţa Mihai şi Mariana Simionescu.
Momentele culminante ale tenisului românesc, le-au constituit cele trei calificări în finala “Cupei Davis“ din anii: 1969 (Cleveland), 1971 (Charlotte) şi 1972 (Bucureşti). La acestea se adaugă marile performanţe realizate la competiţiile interne şi internaţionale de către valoroşii tenismeni Ilie Năstase şi Ion Ţiriac.
Performanţele de prestigiu realizate, au determinat creşterea considerabilă a popularităţii tenisului în rândurile tineretului din România. Astfel, a fost posibilă o creştere vertiginoasă a numărului de terenuri, a numărului practicanţilor, precum şi apariţia unei şcoli de tenis care stă la baza tenismenilor de performanţă.
Dezvoltarea permanentă a tenisului se datorează perfecţionării continue a tehnicii şi tacticiide joc precum şi a metodicii de pregătire, la care se adaugă materialele şi suprafeţele de joc mereu mai diversificate si perfecţionate.
Jocul actual de tenis se caracterizează prin mare dinamism, jucătorul fiind pus în situaţia de a gândi şi acţiona rapid pentru aplicarea eficientă a arsenalului tehnico – tactic, în diversitatea situaţiilor de adversitate.
Astfel, se stabilesc următoarele tendinţe ale tenisului actual:
- pe plan metodico-ştiinţific, se constată apariţia unor şcoli de tenis, cu regim de pregătire foarte sever (foşti mari jucători şi nu numai)
- apariţia unor mari campioni au dus la îmbunătăţirea procedeelor tehnico-tactice (specializarea procedeelor tehnico-tactice la particularităţile suprafeţei de joc şi a tipologiei jucătorului);
- industria materialelor de joc specific;
- modificarea structurii mecanismului de execuţie datorită creşterii vitezei de circulaţie a mingii (lovire pe traiectorie ascendentă, creşterea preciziei şi forţei la lovirea mingii, momente de ofensivă permanentă);
- creşterea stabilităţii şi eficienţei acţiunilor tehnico-tactice în condiţii competiţionale.